Invincibilul spirit al Craiovei

Craiova nu mai e la fel. E greu de explicat, dar o simți de cum intri în oraș. La câteva ore după ce și-a pierdut cel mai important reper fotbalistic totul pare amorțit. Oamenii sunt șocați, dezorientați și plânşi. O tristețe materială. Ca o pâclă. Priviri în gol și întrebări fără răspuns. De ce el? De ce acum?

Balaci a fost iubit. Peste tot, dar mai ales aici. Şi dacă în Bănie e ca la Napoli, comparația cu dragostea dusă la extrem de tip Maradona nu e deloc una forțată. Fotbalul le este religie oltenilor, iar stadionul locul în care și-au reunit energia pentru a-și exprima ca nimeni alții pasiunea.

Azi, stadionul care poartă numele celui care până acum fusese cel mai mare plecat dintre ei îi primește în prima noapte fără Balaci, fără nea Ilie al lor. E greu de redat în cuvinte. Nu e ca la un meci oarecare. E o procesiune. Într-o liniște nefirească oamenii se scurg spre stadion, iar alb-albastrul eşarfelor şi steagurilor contrastează cu doliul hainelor şi al sufletelor. Mii de candele aprinse susțin parcă stadionul. Senzații nemaiîntâlnite cu bunici având lacrimi în ochi, ținându-și de după umeri nepoții cu flori în mâini, nedumeriți că de data asta se vine la stadion în tăcerea asta stranie. 

Numele lui e pe buzele tuturor și legenda se propagă la prezentul continuu. Fiecare are o amintire cu el pe care trebuie să o împărtășească și timpurile verbale încetează să mai fie doar regionalisme. E simplu, pentru ei Balaci a fost și va rămâne întruchiparea perfecțiunii. Fotbalistice și nu numai. 

Curg poveștile cu el. Fostul fundaș care i-a fost elev, Marius Iordache, acum patron de restaurant, povestind cum mai ieri îşi beau cafeaua împreună, în zona vestiarelor un domn în vârstă de la stadion cu care a copilărit, un altul în gura tunelului venit de la Severin și cu care a lucrat în primii ani de antrenorat, Silviu Lung trist și plâns, căutându-si cuvintele cu priviri îngropate în gazon sau îndreptate spre cer, un oficial stelist povestind o istorioară cutremurătoare:

"Am vorbit mai devreme cu Florin Manea si mi-a spus că acum câteva zile l-a sunat Ilie. <<Băi, Florine, mi s-a făcut un dor de tac-tu (n.n. Nicolae Manea, cu care Ilie Balaci a fost foarte bun prieten) și ţi-am telefonat, că vocea ta seamăna cu a lui<<", colegii din "Maxima" împietriţi în loja lor. Loja devenită altar... Lumânări și flori pe stadion. O imagine ce se impregnează pentru totdeauna. Minutul 8 şi straniul joc al destinului. Autogol! Iar 80 de minute mai târziu penalty ratat în ... 88. Filmul nopții de dinaintea plecării definitive recompus în dialogul cu unul dintre cei mai buni prieteni ai săi: "La 12, azi-noapte, rămasese să ne întâlnim la o ciorbă şi ne văzurăm la...morgă". Si hohote de plâns.

Și în tot acest ocean al tristeții și deznădejdii, din toată jalea sinceră, cea mai teribilă izbucnire de entuziasm, de bucurie, descătușarea după cei 16 ani de așteptare. Oameni răpuși parcă renăscând şi țopăind efectiv, urlând si strigând. Pentru ca ei au ceva ce nu va muri niciodată. Orgoliu, trăiri, pasiune. Și ... spirit. Iar de duminica asta spiritul oltenilor chiar că e invincibil. Nu de alta, dar Ilie Balaci a trecut acolo. În lumea spiritelor. Şi nu va muri niciodată.