Heidi

Nu e vorba de ciocolată. Chit că dulciurile plac copiilor, şi, deopotrivă, oamenilor maturi. Nici despre personajul principal al cărţii publicate de elveţianca Johanna Spyri, sub titlul "Heidi, fetiţa munţilor", la final de secol XIX. Mai precis, în 1880. Şi ajunsă, de-a lungul vremii, film de desene animate celebru.

Heidi e Loke. Pivot. Norvegiancă în vârstă de 31 ani. A văzut lumina zilei în 12 decembrie 1982, în Tonsberg. Orăşel ce numără 46.091 locuitori, cu zona metropolitană cu tot. Căci are şi aşa ceva. Mezina familiei, Lise, a venit pe lume în 21 septembrie 1984, iar Frank, primul născut, în 6 februarie 1980. Anul în care familia Loke a avut primul copil a coincis cu anul în care Tonsberg a avut cea mai mică populaţie din 1950 până acum. Doar 9.247 suflete. Un act de curaj, în condiţiile respective, să aduci un plod în astă lume.

Toţi cei 3 copii din familia Loke joacă handbal. Toţi 3, două fete şi un băiat, au aceeaşi specializare. Pivot. Personajul care e tras de păr, zgâriat, ciupit, încasează coate, pumni, e călcat pe picioare, uneori, chiar şi în picioare. Înghiontit. Trântit. Învineţit. Dar care nu rămâne dator. Niciodată. Îţi trebuie nervi de oţel ca să te iei mereu la trântă cu apărătoarele/apărătorii din tabăra adversă. Să strângi din dinţi. Să poţi să zâmbeşti şi când nu poţi să respiri, şi când îţi vine să urli de durere. Dar, mai ales, după ce marchezi, deşi te dor toate, de parcă ar fi dat un camion şi-un buldozer peste tine.

Să faci, de câte ori poţi, pârtie pentru colege/colegi, să atragi "duşmanii", ca să laşi altora gloria golului. Iar când ţi se iveşte ocazia, să agăţi mingea din zbor, de sus, de jos, din laterală, din plonjon, să o schimbi dintr-o mână într-alta, să te întorci, să marchezi.

Simplu, nu?! Ei bine, Heidi Loke, ne arată că handbalul e de o frumuseţe rară, e simplu, simplu, simplu de tot. Când e practicat de persoane inteligente.

Heidi nu e vreo frumuseţe. Nu-i genul de prezenţă feminină care, atunci când păşeşte, îţi dă impresia c-ar fi pe podiumul de prezentare a vreunei case de mode. E o făptură sănătoasă. O femeie zdravănă. Care zâmbeşte permanent, glumeşte tot timpul, râde cu o poftă pe care doar oamenii adevăraţi o au.

Are un copil. Făcut cu primul antrenor de la echipa de senioare unde a jucat. A mai avut legături cu alţi bărbaţi care au pregătit formaţiile unde a evoluat. Nu-i pare rău de nimic. N-are motive să se ruşineze. "Non, je ne regrette rien!" făcut celebru în lume de arhicunoscuta şi nemuritoarea vedetă a cântecului francez Edith Piaf parcă pentru ea a fost scris.

1 titlu olimpic. 1 titlu mondial. 4 titluri europene. De două câştigătoare de Liga Campionilor, cu echipe diferite. Palmares pe care altele/alţii de-abia-l silabisesc.

Când a revenit de la Jocurile Olimpice de la Londra, în vara trecută, spaniolul care o pregăteşte la Gyor, Ambrosio Martin, se străduia să găsească modalităţi noi să le motiveze pe ea, Heidi Loke, şi pe Katrine Lunde. Ambele, cu medalia olimpică de aur în buzunar. Mă rog, la gât. Ambele l-au luat în primire de cum l-au văzut: "Hei, coach, hai să ne apucăm de treabă. E rândul nostru să câştigăm Liga Campionilor!". Aşa a şi fost. În vara următoare.

De la 3 ani, împreună cu fratele şi sora, a făcut de toate. S-a cocoţat în copaci, a scormonit în podul casei, a alergat, a înotat, s-a jucat cu păpuşile, cu maşinile, a montat, a demontat jucării, a urcat pe munte. A îngrijit flori, a plantat copaci.

Vreo 5 ani a jucat fotbal. După ce făcuse atletism şi înot de performanţă. Apoi, a trecut la handbal.

În fiecare zi, indiferent unde se află, după masă, aleargă. 2.000 metri. 4.000 metri. Cât simte nevoia. Cât îi place. De 11 ani joacă 60 minute pe meci, atac/apărare. FĂRĂ NICI O ACCIDENTARE. "Îmi place să mă mişc. Când joc handbal, mă bucur de fiecare dată ca un copil care primeşte primul cadou de ziua sa". De la Heidi Loke citire.

Nu se dă la o parte de la o bere, de la un pahar cu vin, o cupă cu şampanie, ori de la o gură de palincă.

Dansează, se plimbă, stă cu ochii pe laptop două-trei ore pe zi. "Trage de fiare" cam 100 minute zilnic. Plus antrenamentele de handbal. La fiecare dintre acestea are un supliment personal de 15-20 minute. De drag. Se menţine în formă. Te întrebi, uluit, dacă nu cumva ziua lui Heidi Loke ar 40 ore. Minimum.

E cel mai valoros pivot din lume în ultimul deceniu şi jumătate. One woman show de câte ori intră în teren. Parcă e făcută din oţel, cauciuc, fibră de sticlă. Hopa Mitică nordic. Heidi Loke. Venită dintr-o urbe, Tonsberg, al cărui nume s-ar traduce din norvegiană (evident, ceea ce se cheamă traducere liberă) "grădina din munte". Tonsberg. La 102 kilometri de capitala Oslo, la 41 de Larvik, prima formaţie în tricoul căreia a cucerit Liga Campionilor, la 72 Porsgrunn, locul celebrelor porţelanuri, la aceeaşi distanţă de Skien, oraşul în care minunea numită Nadia Comăneci a cucerit prima titlu, în 1975. Pe cel european.

A intrat de curând în rândul celebrităţilor din Tonsberg. Unde autorităţile vor dea unei strizi numele său. Ce să-ţi mai doreşti de la viaţă?! Simplu: un nou titlu mondial. Şi încă unul olimpic. Apoi, dacă i se oferă un contract, ar veni cu plăcere să joace în România.

Heidi, fetiţa pornită din "grădina muntelui". Ajunsă aproape la fel de cunoscută precum cea din basme. Doar că e Heidi Loke e reală. Puteţi să o vedeţi în direct la Digi Sport. Să o revedeţi de câte ori doriţi. Să vă bucuraţi. Este – încă este – o minune repetabilă.