Un 2013 amărui

2013 se încheie cu un gust amărui... Rămânem cu un baraj trist. O şansă pe cât de neaşteptată, pe atât de nonşalant irosită. La mai bine de o lună de la dubla cu Grecia avem impresia că au trecut ani de atunci. Vom uita ca şi cum nici nu a fost faptul că ne-am fi putut petrece iarna şi primăvara în aşteptarea unei veri cu fotbal nebun în Brazilia.

Suntem prea suficienţi, prea blazaţi, prea slabi şi doar imaginaţia prin care ne bântuie spiritele generaţiei 94 ne face din când în când să tresărim. Din păcate doar pe noi cei care nu jucăm, nu antrenăm sau nu avem putere de a decide. Cel puţin aşa se vede din afară...

Aproape concomitent cu „La revedere, Cupa Mondială”, am primit şi vestea expulzării din Europa la nivel de echipe de club. Asta în fotbal...

Nu că handbalul, al doilea sport naţional, ne-ar fi adus vreo satisfacţie, eşecul marcă înregistrată din optimile Campionatului Mondial cu Polonia găsindu-ne imuni şi reci.

Şi anul începuse frumos, dacă e să te gândeşti la eliminarea de poveste a lui Ajax. Bine, dacă îi întrebi pe stelişti ar spune că 2013 a fost excelent, cu acel nou titlu cucerit. La polul opus pentru rapidişti a fost un coşmar ce pare că nu se mai încheie. Cum e soarta...La şapte ani de la sfertul acela magic de Cupa UEFA, unii sărbătoresc un titlu şi ceilalţi se afundă. (Am tot văzut zilele astea imagini cu fanii rapidişti, care au avut ideea de a-şi colinda gloriile şi rămân la părerea că, indiferent cine ce-o zice, au ceva special. E un spirit al locului care nu va muri niciodată şi tocmai gesturile şi manifestările astea ţin în viaţă Giuleştiul).

Individualităţile ne-au salvat anul din punct de vedere sportiv. Mai exact, Simona Halep. A fost magnifică şi victoriile ei pe bandă rulantă ne-au dat doza aceea de bucurie din sport. De câte ori am ocazia spun că sentimentul acesta de satisfacţie după o victorie a unuia de-al tău e ceva special. Îl înţelegeţi sunt sigur, nu trebuie să mă mai chinui eu să îl explic. Oricum e greu să fie descris, pentru că ce spun eu, se simte, se trăieşte. Şi de aia zic că 2013 a fost destul de zgârcit în momente din acestea de graţie care să antreneze o masă mare de oameni.

Şi nu îmi vine să îmi închei textul acesta în care vorbesc despre 2013 fără a le transmite un gând bun celor doi Roman din fotbalul nostru: Mişu şi Dan. Amândoi au suferit accidentări urâte de tot. Genul de moment de cotitură în carieră şi viaţă. Lor le doresc să revină mai puternici în 2014, să treacă peste încercările la care au fost supuşi. Până la urmă, dincolo de toate consideraţiile mele de până acum, cel mai important e să îi avem pe cei ca Roman sănătoşi. Acelea sunt adevăratele ghinioane şi momente triste ( Mihăiţă zâmbetul tău enigmatic de astă-primăvară de la Amsterdam mă urmăreşte şi acum) care ne fac să înţelegem retroactiv şi tardiv că de cele mai multe ori nu ştim să preţuim ce avem.