Senzaţia că am câştigat argintul, nu că am ratat aurul. Mulţumim, băieţi!

Fetele de la handbal au fugit din sală pentru a-i încuraja pe băieţii de la tenis. Ele bătuseră Spania într-un meci decisiv, pentru a rămâne în viaţă la Olimpiadă. Ca şi la Mondialul de anul trecut, după primele meciuri păream cu spatele la zid, dar de undeva, numai ele ştiu de unde, Neagu şi echipa sa găsesc resurse pentru a se reinventa. Fabuloasă evoluţia Cristinei, a Paulei, a celorlalte fete. De unde forţa asta?! Mai e un punct până în sferturi.

Dar până atunci se conectează la fel ca o întreagă Românie la finala cuplului Mergea - Tecău. E o imagine sublimă asta şi noi de acasă o percepem la justa ei valoare. E despre sport, e despre spirit, e ceva ce nu vezi în altă parte. Eroii coboară din arenă, urcă în tribune şi fac galerie. Se încarcă reciproc cu o energie teribilă. Joi noapte, băieţii făcuseră din SUA ştafetă cu fetele de la spadă. Vineri, Spania lui Cabral şi Nadal se duelează cu România.

Ne-am obişnuit să ştim să revenim, aşa că nu ne sperie că începem practic meciul de la 0-1 la seturi. Rafa e enervant. Cu retururile lui exacte, cu ticurile lui, cu hotărârea şi determinarea specifică. Am dat peste unii care comunică la fel de mult. Poate chiar mai mult. Dar ţinem ritmul. Setul doi e al nostru. Nu poate fi decât al nostru. Îl putem închide pe serviciul lor, oferim mapamondului cadrul cu un Nadal descumpănit şi neputincios, dar ratăm două mingi de set. Ne trezim cu un ireal 0-40 şi le simţim răsuflarea, dar Tecău nu tresare şi duce meciul în decisiv.

Ultras Cristina Neagu

Game-ul patru din acest set e agonizant. Se joacă un tenis extraordinar, cu schimburi de mingi ce ridică tribunele în picioare. Salvăm cinci mingi de break, dar facem trei duble greşeli. Până la urmă, câştigăm. Am zice că dacă am reuşit asta, nu avem cum să mai pierdem aurul. E 2-2 şi 1-1 la seturi. La Rio, Neagu cea mai bună jucătoare de handbal a lumii e ultras. Are mâinile pe sus în ritm de „România, ole ole oleee” şi ţipă „Bravo Horia!”. Avem minge de break, dar Nadal rezistă neomeneşte diagonalelor ucigătoare trasate de Horia. Fiecare minge e un meci în sine. Suntem cu pumnii strânşi şi stomacul ghem. Nu e figură de stil. Emoţiile sunt palpabile şi tenisunea doare. Ne amintim de releele de la spadă şi am vrea un stabilizator...Nu e simplu să trăieşti implicat o dublă confruntare cu Spania la hanbal şi tenis, sporturi în care secundele se dilată ori contractă incontrolabil.

Scriu ca să uit...Aud comentariul şi mă uit la ecran. E 3-3. Serveşte Lopez. Ajungem la 30-0 şi vine o dublă greşeală. Trei mingi de break şi o valorificăm pe prima. Avem 4-3 şi doi paşi până la marea victorie. La fotbal în astfel de momente urli la arbitru să fluiere finalul. Accept că sunt deplasat. Nu ştiu ce m-a apucat să bag fotbalul în discuţie. Aş scrie orice numai să treacă timpul. Mă doare dubla asta a lui Mergea la 15-0. Mi-e frică să nu îi bage în meci. Nadal geme enervant. Cât mai rezişti, frate?! Sub privirile Paulei Ungureanu, Spania scoate de niciunde o minge de break şi ne egalează iar. Ne ducem la 30-15 pe serviciul lor, dar Nadal e fiară. De parcă suspansul nu era suficent avem şi reluarea unei mingi muşcând imperceptibil din tuşă. E egalitate. Iar şi iar. Chiar nu se pot da patru medalii de aur?! Le-ar merita...

Bronzul lui Sâncrăian luminează şi el noaptea

E 5-4 pentru ei şi servim noi! În toată nebunia asta, televiziunea braziliană ne oferă un cadru cu un nătărău căscând. Să mă ierte omul, dar trebuie să mă răzbun pe cineva când spaniolii au două mingi de meci. Out prima servă, mingea muşcă fileul la a doua, dar nu ne predăm. Pe ecran scrie că e a doua minge pentru medalie de aur...Aşa şi?! Horia bubuie teribil, dar Lopez se apără incredibil şi spaniolii au şi o a treia şansă pe care o şi valorifică. Pierdem finala, dar o facem frumos. La fel de bine puteam să învingem. Serios. E chestie de milimetri şi secunde şi nu o mai spun ca să trag de timp. A fost o finală care ne dă voie să rămânem cu senzaţia că mai degrabă am câştigat argintul decât că am pierdut aurul. Şi ar mai fi ceva de spus, poate ăsta e decontul pentru că avem privilegiul unui cuplu cum nu am mai avut de la Nasty-Ţiriac încoace. Frumos ar fi să rămână împreună şi în circuit...

Ştirea bronzului neaşteptat obţinut de Sâncrăian la haltere vine să ne mai bucure o dată. Avem deja trei medalii. Una din fiecare metal. Aşa mai venim de acasă. De unde acum trei zile eram tare supăraţi, acum ne aruncăm un ochi în clasamentul pe medalii şi vedem că suntem în primele 25...Mai vrem! Poate că nu avem suficiente argumente, sigur le-am oferit prea puţin celor care ne reprezintă, dar ne place să ne bucurăm de sport.