Rapid, Craiova şi Poli au exemplul Atletico Madrid

Locul 1, Atletico Madrid, cu locul 2, Barcelona, cu titlul pe masă şi locul 17, Granada, împotriva locului 18, Valladolid, decisiv pentru evitarea retrogradării. Ar mai fi fost şi locul 6, Real Sociedad, contra locului 7, Villareral, pentru ultimul loc de Europa League, numai că atât Real, cât şi Barca au asigurată participarea în Champions League şi, cum ele şi-au disputat finala Cupei, a şaptea poziţie a devenit una ce dă dreptul participării în cupele europene. Vorbim de meciuri directe în care învingătorii iau totul. Nici dacă s-ar fi scris un scenariu de film nu se potrivea un final de campionat atât de antrenant, indiferent că vorbim de lupta la campionat ori de cea la salvare şi cu atâtea confruntări directe între combatante în ultima rundă.

Întrecerea spaniolă ne oferă toate acestea şi spulberă, din punctul meu de vedere, toate controversele pe tema celei mai frumoase competiţii fotbalistice europene. În acesastă ultimă etapă vom avea, la Digi Sport, concentrate emoţii, adrenalină, furie, extaz şi durere câte nu vedem în multe alte întreceri interne într-un sezon întreg. Sâmbătă se va încheia „en fanfare” La Liga. De fapt, finalele cupelor europene ne mai oferă o extensie a tot ceea ce înseamnă fotbal spaniol atâta timp cât Sevilla (cea care a eliminat în semifinale Valencia) joacă pentru Europa League împotriva celor de Benfica, iar Real şi Atletico vor lupta peste încă o săptămână pentru cel mai important trofeu de pe continent.

Spiritul de pe Calderon

Pentru Atletico Madrid, cel puţin, poate fi sezonul de vis, pentru că, practic, într-un interval de o săptămână se luptă cu trofeul pe masă pentru campionat şi pentru Champions League. Şi împotriva cui?! A Barcei şi a Realului...

Despre asta e fotbalul! Despre genul acesta de poveşti. Am avut ocazia să merg pe „Calderon” acum ceva ani... Prin 2008, mai exact, la un meci pierdut cu Real Madrid. M-a impresionat ataşamentul arătat înainte şi în timpul meciului, dar şi demnitatea cu care au acceptat eşecul fanii pătimaşi ai celor supranumiţi „Los Colchoneros ”. Asta în condiţiile unei înfrângeri suferite în minutul 90 plus 6, după ce favoriţii egalaseră în minutul 90. Scrise aşa, cuvintele nu au forţa să redea... Erau mii de oameni pentru care „Atleti” era totul, care se identificau efectiv cu starea aceea de spirit, pentru care tricourile în dungi albe şi roşii reprezentau mult mai mult decât un simplu accesoriu vestimentar, erau o prelungire a fiinţei lor. Şi erau de toate vârstele. Bunici mustăcioşi care poate, mă gândesc acum, nu au mai apucat anii lui Simeone-antrenorul, dar care prinseseră deceniile de glorie ale lui Aragones, care au sărbătorit la maturitate ultimul titlu din sezonul 95-96 şi pentru care în 2000 a venit sfârşitul lumii odată cu retrogradrea în „Segunda”.

Renașterea, cu Cholo, antrenorul

De mâna acestor bărbaţi, copilaşi pentru care atunci „Cholo” nu însemna decât un „nickname” simpatic al unui fost jucător şi care nu aveau de unde să ştie că argentinianul va schimba cursul istoriei pentru Atleti şi va face din a doua echipă a Madridului o pretendentă la coroana Spaniei, dar şi a Europei. Într-un timp atât de scurt.

Văzând povestea celor de la Atletico Madrid, văzând şi decăderea şi mărirea atâtor alte formaţii, fanii Rapidului, ai Craiovei, ai Timişoarei ar trebui să se încarce şi să ducă mai departe spiritul. Atâta timp cât vor exista bunici cu priviri nostalgice de mână cu nepoţei cu sclipiri în ochi, nimic nu e ireversibil şi nicio echipă nu va muri. Indiferent de timp, de spaţiu şi de posibilităţi materiale.