Inepuizabilul Lucescu

Nu am ascuns niciodată faptul că mă fascinează Mircea Lucescu. Personalitatea sa, puterea sa de a o lua mereu de la capăt. Nu cunosc un om născut în anii '40 (peste foarte puţine zile va împlini 69 de ani) cu o capacitate de a se reinventa atât de adaptată perioadei în care trăim. Gândiţi-vă că rivalii săi din România cu care la un moment dat era în concurenţă sunt demult retraşi. Mă gândesc la un Dinu, la un Iordănescu, chiar la seniorul Ienei...

Lucescu continuă să trăiască fotbalul la prezent şi, nu mi-e teamă de cuvinte, să scrie istorie. 20 de trofee în Ucraina, cu a şasea Supercupă cucerită marţi seara, din nou în faţa rivalilor de la Dinamo Kiev. În ultimii 10 ani a instaurat o dominaţie în fotbalul ucrainean şi a pus Doneţkul pe harta europeană. Mda, recunosc că asta sună cumva bizar zilele acestea. E o altă poveste, dar chiar şi în acest context, este de lăudat atitudinea pe care Lucescu o are. Aceea de a rămâne, de a nu alege varianta cea mai la îndemână şi anume de a fi dat curs unei oferte din campionate mai tari, şi de la echipe cu nume.

Cunosc discuţiile iniţiate de contestatarii de serviciu ai numelui Lucescu. Particip la ele, uneori intervin, îmi place mie să cred cu argumente şi aproape invariabil mă plasez în tabăra pro Lucescu. Sigur, asta nu mă împiedică să mă amuz când pătimaşii „anti” îl ironizează cu jucătorii invariabil descoperiţi de el sau cu obsesia familiei împotriva arbitrilor. Merg până într-acolo încât zic că, părtaş, cu sau fără voie, a unui sistem de dinainte de Revoluţie, marele antrenor are partea sa de vină pentru compromisuri de atunci, pentru că abilitatea sa şi a altora de „a se descurca” au creat prejudicii multora. Dar asta constituie un cap de acuzare valabil pentru toţi cei care erau în fenomen atunci.

Dincolo de tot şi de toate, a-i recunoaşte meritele, a-l aplauda şi te înclina în faţa lui Mircea Lucescu pentru tot ceea ce a făcut şi continuă să facă pentru fotbal, mi se pare un gest de bun simţ.