Fascinanta lume a rugbyului

Până la finalul lunii octombrie, avem cu toţii alternativa unei evadări din cotidian. Mă refer la posibilitatea de a fi părtaşi la o competiţie cu totul şi cu totul specială, aşa cum este Cupa Mondială de Rugby, un eveniment total diferit faţă de transmisiile sportive cu care suntem obişnuiţi.

E greu să scrii despre acest sport, despre lumea aceasta aparte. E greu pentru că înainte de orice ai nevoie de a-l înţelege, de a simţi şi a trăi o stare de spirit. Nu am avut niciodată pretenţia că am această capacitate, dar asta nu m-a împiedicat să-i privesc mereu cu respect şi oarecum cu invidie pe locuitorii planetei Ovalia.

Din 1987 ei îşi fac loc din ce în ce mai pregnant în peisajul sportiv de pe mapamond şi nu este deloc întâmplător faptul că această competiţie, Cupa Mondială de Rugby, este al treilea eveniment sportiv major la nivel global (după turneele finale de Campionat Mondial la fotbal şi Jocurile Olimpice) ca grad de interes, audienţă şi tot ce înseamnă azi unitate de măsură a preferinţelor de consum ale spectatorilor şi telespectatorilor.

Japonia şi lecţia dată întregii lumi

De vineri a început o nouă ediţie, a opta, şi deşi nu s-au jucat decât opt meciuri, am avut parte de extrem de multe momente extraordinare. De la atitudinea japonezilor care au furnizat cea mai mare surpriză din istoria acestui sport, învingând în ultimele secunde Africa de Sud (campioană a lumii în urmă cu fix 20 de ani) şi până la imaginile superbe venite de pe stadioane arhipline, cu camere plasate pe echipamentul arbitrului!

Despre ceea ce au făcut japonezii e mult mai mult de vorbit şi depăşeşte sfera rugbyului, a sportului în general. Este o lecţie de mentalitate, de atitudine, de raportare la realitate. Şi-au refuzat şansa unui egal istoric, alegând să rişte totul pentru o victorie continuă. Şi le-a ieşit. Au reuşit! Pentru că au ales să îşi ia soarta în mâini şi să joace balonul, refuzând să îşi pedpsească adversarul cu o banală lovitură de picior. S-au gândit la ce pot câştiga ei şi nu la ce au africanii de pierdut...

Despre numărul spectatorilor (inutil să adăug că e sold-out la cea mai mare parte a meciurilor) nu spunem decât că două partide s-au jucat cu peste 80.000 de oameni în tribună (la ultimul joc, cel disputat pe Wembley, între Noua Zeelandă şi Argentina 89.019 de iubitori de rugby au bătut deja recordul de asistenţă la un joc de Cupă Mondială, înregistrat în 2003 la finala dintre Anglia şi Australia la care asistaseră 82.957 de fani) şi că, până acum, media este de aproape 60.000 la fiecare partidă.

România printre cele 12 naţiuni prezente la toate cele opt ediţii

E greu de cuprins în doar câteva cuvinte amploarea unui astfel de eveniment. Cert e că România este parte a acestui spectacol şi miercuri va lua startul într-un meci cu Franţa, triplă finalistă în 1987, 1999 şi 2011, la aceast turneu ce se dispută Anglia. E important să spunem că „stejarii” sunt alături de alte unsprezece naţionale o prezenţă constantă la Cupa Mondială, de la înfiinţare şi până acum. Prima participare a fost în calitate de invitaţi, dar la celelalte şapte ne-am calificat. Nu formăm o echipă la fel de redutabilă ca în anii 80, atunci când băteam Ţara Galilor, Scoţia sau Franţa, dar ne propunem, aşa cum am făcut de fiecare dată la astfel de turnee finale, să obţinem măcar o victorie, dacă nu chiar două...

În mod normal, în rugby ierarhiile sunt clare şi, cel puţin până anul acesta, nu se înregistrau surprize de proporţii. Totuşi, exemplul Japoniei, viitoarea organizatoare a unei Cupei Mondiale, e elocvent. În sensul că în urmă cu 20 de ani în Africa de Sud, era un simplu sparring-partner pentru Noua Zeelandă în meciul care a rămas în istorie drept cel în care o echipă, All Blacks, a înscris cele mai multe puncte după un neverosmil 145-17. Între timp, niponii au ajuns să îngenuncheze formaţia care a câştigat două Cupe Mondiale. De altfel, în afara Africii de Sud, alte două ţări din emisfera sudică: Australia şi Noua Zeelandă se pot lăuda cu două trofee, Anglia fiind singura naţiune europeană care a reuşit să se impună în 2003, chiar pe teren australian.

Aşadar, să amânăm un pic discuţia despre reconvocarea lui Tănase şi despre absenţa, o dată în plus a lui Marica din lotul naţionalei de fotbal, şi să ne concentrăm asupra a ceea ce vor face Macovei, Dumbravă, Lazăr ori Apostol.