Cu gândul la Ciprian Deac, de exemplu

Nu am făcut vreodată un secret din faptul că, independent de job, încerc să privesc sportul în general, fotbalul în special, din perspectiva microbistului care am fost. De fapt, încerc să îmi păstrez cumva nealterată doza de „naivitate”, trăirile de fan, să-mi cultiv emoţiile, etc. Dar nu despre asta e vorba în textul de faţă, nu vă speriaţi!
Ideea e că interacţionând cu ei, te ataşezi de oameni. În special de jucători şi de antrenori. Dintotdeauna am spus că fotbalul e cu ei şi despre ei şi că toţi ceilalţi sunt personal auxiliar. Bine, spectatorii sunt o categoria aparte, fără de care principalii protagonişti nu ar fi fost niciodată ceea ce sunt.

Pe cât sunt de apreciaţi de cei îndrăgostiţi necondiţionat de fenomen, pe atât de mult sunt invidiaţi ori pizmuiţi de alţii. „Dă toată ziua cu piciorul în minge şi ia o grămadă de bani!”, e un enunţ pe care l-am tot auzit. Mai făţiş, mai pe la colţuri, mai ironic, mai cu năduf. Eventual completat cu ciudă: „...iar eu care mi-am tocit coatele pe băncile şcolii...”. Cei care spun, gândesc asta nu au idee ce înseamnă o carieră în adevăratul sens al cuvântului, la un astfel de nivel. La câte renunţă, la sacrificiile care se fac. Timpul se măsoară în tururi şi retururi, iar cantonamentul e o constantă cotidiană. Apariţii episodice în viaţa propriilor copii şi preţul unei efemere glorii plătit scump, foarte scump cu momente imposibil de cuantificat ori de monetizat, dar care afectiv pot lăsa urme, dacă nu traume.

Nu demult am avut ocazia să asist la un dialog între un astfel de „răsfăţat al sorţii” şi tatăl său. Era vorba de un eveniment important în viaţa familiei, ce, în condiţii normale, impune prezenţa tuturor membrilor ei. Din ce am dedus din dialog şi mi s-a confirmat ulterior, omul din fotbal urma să fie naş. Mi-a rămas replica, însoţită de un zâmbet trist, adresată părintelui de la celălalt capăt al firului: „Cum, mă tată, să mă învoiesc?! Aia e, merge X (nr-soţia) cu copiii şi la unu-două noaptea când ajung eu de la meci şi pleacă toată lumea, vin dau daru şi...acasă. Oricum, luni am antrenament...”. E, vă asigur un moment cât se poate de real, surprins în mijlocul unui interviu/reportaj/întâlniri spuneţi-i cum vreţi. Şi câte astfel de replici neştiute cu naştere, botez, majorate şi câte altfel momente nepreţuite nu or fi?!

Dar, ce mă doare cel mai mult gândindu-mă sincer şi dezinteresat la prietenii mei, este destinul lor ca fotbalişti, atunci când sunt pe teren. Un fatidic minut 25 sau 57...71 sau 90 plus trei. Momentul în care poate să troznească o tibie, să cedeze un genunchi, să vină o lovitură care să le influenţeze cariera, viaţa...Ca microbist am suferit de-a lungul timpului alături de, nu ştiu, spun la întâmplare: Marcel Puşcaş, Ilie Balaci, Emil Săndoi, Daniel Prodan, Florin Bratu, Mihai Roman, Dan Roman şi atâţia alţii, lista e una aproape nesfârşită. De Mihăiţă Neşu, nu mai zic...Pe unii i-am cunoscut, cu alţii am interacţionat, am şi schimbat impresii, poate am şi băut o cafea.

Acum îmi pare teribil de rău pentru Ciprian Deac. L-am urmărit la meciul cu Astra, aşa cum am făcut-o în debutul acestui sezon. Era din nou el. Cu chef de fotbal, simţindu-se apreciat la justa valoare de antrenor, fiind liniştit după ce a depăşit angoase, temeri, poate slăbiciuni. Mă bucuram de la distanţă, pentru că într-un fotbal mai puţin estetic, el era printre cei care în regim de implicare totală şi determinare, mai strecură câte un călcâi, mai găsea resurse să mângâie într-un fel special mingea. Îmi place ca om şi îmi place ca fotbalist. Acum, pentru mine unul, sfârşiturile de săptămână în Liga I vor fi mai sărace pe termen mediu. Dar, îl aştept să revină în 2015, să se reîncarce. Viaţa şi fotbalul în epoca asta este până la urmă despre cei care ştiu să se reinventeze. Şi Ciprian e printre ei! Ştiu eu că e printre ei!