Aşteptându-l pe Bourceanu

Steaua, victima arbitrajelor. Am ajuns s-o trăim şi pe asta. „Nu credeam să ni se întâmple aşa ceva în 2014”, se lamenta cineva din anturajul lor. Păi înainte de '89, chiar că era SF. Acum să nu generalizăm, nici să nu ironizăm, dar nici să ne isterizăm. Kovacs a greşit, e clar. Nu pentru că e ungur, nu pentru că are ceva cu românii (de ca şi cum el ar fi altceva, cum aiurea încearcă să se sugereze), ci pentru că a prins o zi mai slabă. Şocul e că s-a greşit atât de flagrant împotriva Stelei. Aia e. Se mai întâmplă.

Mergem mai departe. Sigur că în frunte cu preşedintele FRF, instituţiile fotbalului se întrec în comunicate şi declaraţii populist-politicieneşti, animaţi de realitatea incontestabilă că fanii stelişti sunt cei mai mulţi în marea masă a microbiştilor români. Oricum asta cu se fac jocurile CFR-ului (o echipă muribundă financiar) mi se pare maximă. E drept că în tot acest scandal, ştirea că Istvan Kovacs a fost trecut pe poziţia a doua în lista înaintată la FIFA, a reverberat puternic. Nu aş mai insista pe subiect, dar nu am cum, înainte de a-l încheia, să nu subliniez faptul că Răzvan Burleanu ar trebui să fie preşedintele tuturor şi că reacţiile sale acum au fost total nepotrivite şi că pentru a-şi demonstra imparţialitatea va trebui să îşi exhibe revolta de câte ori Unimătan va greşi flagrant împotriva Concordiei, de exemplu...

Vorbind de Steaua (mai ales în săptămâna premergătoare derby-ului), m-aş referi mai mult la iminenta revenire a lui Bourceanu. Fac parte din categoria celor care îi apreciază francheţea, felul său de a fi. Nu îl cunosc altfel decât prin intermediul declaraţiilor pe care le-am auzit în comunicare directă, ori indirectă. Mi-a fost de ajuns să îmi cristalizez o opinie. Îl aştept pe gazon. Steaua, mă rog, sunt sincer şi proiectez şi spre naţională, fotbalul românesc are nevoie de astfel de jucători. Constanţi, dedicaţi până la sacrificiu, motivaţi şi în egală măsură mobilizatori.

Nu se omoară cu apariţiile publice, dar atunci când vorbeşte spune ceva. Nu o face doar de dragul de a bifa actul comunicării, punct important pentru orice sportiv cunoscut în fişa postului. La ultimele declaraţii l-am regăsit aşa cum îl ştiam: franc, privind în obiectivul camerei de luat vederi. E conştient că la momentul ăsta e o relaţie de direct proporţionalitate între nevoia pe care Steaua şi el o au reciproc uniul faţă de celălalt, priviţi fiind ca entităţi separate. Ba, mai mult, aş zice că Alex a venit iar pe cărări bătătorite, pe trasee ştiute pentru a se reîncărca. Din punct de vedere al spiritului, al încrederii, al reperelor de fotbalist. Cei care au puterea să îşi recunoască temerile, slăbiciunile, angoasele fac un pas important spre rezolvarea problemelor cu care se confruntă. Nu poţi rezolva ceva, dacă refuzi să admiţi faţă de tine însuţi şi faţă de ceilalţi că eşti în dificultate. Cunosc suficient de mulţi oameni/sportivi care încearcă să păstreze aparenţe, care se ascund în spatele unor vorbe, care bravează. Bourceanu a spus-o: „Nu mă vedeam jucând în România prea curând, dar e o lecţie de viaţă pentru mine. Ceea ce mi s-a întâmplat, am crezut că totul e foarte bine, chiar era foarte bine, dar mi-am dat seama că într-un singur moment tot ce ai acumulat, tot ce ai câştigat se poate nărui, se poate duce”. Baftă, Alex!