Pentru unii sportul e altfel
23.01.2013, 10:02
Pentru unii, sportul e altfel
Într-o lume în care fotbaliştii se fac de râs cu plonjoane mincinoase în careu, iar un anume Lance Armstrong a păcălit fanii, rivalii şi analizele medicale timp de un deceniu, un episod precum cel de mai jos abia mai smulge un zâmbet. Dar este un zâmbet plin, nu o grimasă.
Atunci când te naşti în distrinctul Nandi, în seceta aprigă a Kenyei, devii rapid conştient că viaţa nu ţi-a oferit foarte multe şanse. Ai la dispoziţie câteva scenarii posibile, dar majoritatea sunt sumbre şi implică malarie, sărăcie sau durere. Multă durere. Alte drumuri par de-a dreptul poveşti de Hollywood, în care un tânăr african îşi schimbă viaţa doar prin sport! Este, de altfel, unica legătură palpabilă a Africii cu lumea CIVILIZATĂ, locul în care hrana de a doua zi nu reprezintă grija principală. Când de numeşti Abel Mutai şi te-ai născut în Nandi, în seceta aprigă a Kenyei, nu ai foarte multe de ales. O iei doar la fugă şi speri să nu te opreşti mai repede decât e nevoie pentru o medalie. E singura ta şansă.
Mai la 6 500 de kilometri distanţă, în Catalunia, mătuşa Flor îl mângâie pe creştet pe micuţul Ivan. I-a pregătit puştiului un mare castron de escudella, pe care acesta îl mănâncă pe fugă înainte de a ieşi la fotbal cu prietenii. Bine, nu e el prea talentat la sportul acesta, dar mişcarea face bine. Asta au aflat-o toţi spaniolii în 1992, când Jocurile Olimpice au venit în Barcelona, iar sportul iberic a cunoscut reforme ce aveau să producă trofee şi cupe pe bandă rulantă după anul 2000 şi ceva. În fine. Ivan iese pe uşă în fugă, afară e soare - nu la fel de tăios ca în Kenya -, iar mătuşa Flor priveşte contemplativă de la pervaz, zâmbind îngăduitor: "Nu trebuie să fie neapărat genial în ceea ce face. Trebuie doar să fie fericit".
Peste aproape 20 de ani, aceste două destine atât de diferite aveau să se întâlnească. Şi să furnizeze povestea anului 2012 în sport. S-a întâmplat într-un concurs de cros, ce a avut loc la Burlada (Navarra, Spania), în luna decembrie. Se cuvine să spunem că, între timp, Abel Mutai a ajuns medaliat cu argint la J.O de la Londra, în proba de 3.000 de metri obstacole. Se mai cuvine să spunem şi că Ivan Fernandez Amaya cochetează de ceva timp cu echipa naţională de cros, chiar dacă i-a lipsit până acum acea sclipire care l-ar putea propulsa în lot. Este însă cu siguranţă un om linştit, care a găsit alte motive în afară de medalii pentru a se da jos din pat dimineaţa.
Cursa din Burlada este aproape de finish! Mutai a făcut o demonstraţie pură de atletism, ce i-a asigurat un avans liniştitor pe final de întrecere. Amaya nu s-a lăsat bătut atât de uşor însă şi s-a ţinut tare pe locul 2. Ba mai mult, kenyanul a redus aşa de mult din turaţie, încât pe ultimii 50 de metri cei doi au avut chiar şi contact vizual. În acel moment, fiecare are furtuna lui în cap. Unul are furtuna victoriei, a meritului şi a împlinirii, celălalt simte furtuna eşecului la limită, a gloriei ratate de foarte foarte puţin. Amândoi simt furtuna din picioare însă. O oboseală grea, apăsătoare, anihilată însă mental în urmă cu mulţi kilometri în urmă. Mulţi sportivi spun că acei metri de final sunt cei mai dificili, deşi picioarele ajung să alerge inerţial, robotic, după depăşire barierei dureroase a efortului. Din spate, cu 20 de metri înainte de finish, Amaya vede cum îi scapă victoria. Dar deodată are parte de un miraj! "De ce încetineşte aşa de mult africanul? Tipul e cu siguranţă nebun..."
Profesionist sau nu, Abel Mutai a greşit incredibil finishul. Cu 10 metri înainte de linia de sosire, acesta s-a oprit, a ridicat mâinile în semn de salut şi a aşteptat să primească felicitările publicului de pe margine. Publicul însă nu îi zâmbea, ci urla la el disperat: "Nu te opri! Fugi!". Degeaba. În Kenya nu se predă spaniola, iar Mutai nu înţelegea niciun cuvânt venit de pe buzele spectatorilor. Atunci, timp de o secundă, Amaya a avut şansa celui mai mare succes din carieră. Dar nu a profitat. A încetinit şi l-a bătut pe spate amical pe Mutai. Africanul nu a ştiut cum să reacţioneze. "Prietene, hai să terminăm cursa. Mai sunt câţiva metri, îi vezi?".
Mutai zâmbeşte şi o ia din loc. Dar nu o rupe la fugă. Merge cadenţat, la pas, cu Amaya Fernandez în spatele său, cu un rol mai degrabă protector. Sunt ca nişte prieteni ieşiţi la o scurtă sesiune de jogging în parc. Au fost cu siguranţă cei mai ciudaţi metri din carierele celor doi. Apoi, ciudat, deşi a câştigat cursa, nu Abel Mutai este în centrul atenţiei. Lumea îl felicită mai degrabă pe localnicul Amaya, omul care a cimentat în sufletele martorilor prezenţi încrederea în umanitate. Acesta afişează un zâmbet senin pe faţă. Tatăl lui îi zicea că a moştenit zâmbetul mătuşii Flor. Cine ştie, poate a ciupit ceva şi din înţelepciunea ei.
"Chiar dacă victoria mi-ar fi adus un loc în echipa naţională a Spaniei sau un loc la CE, tot n-aş fi profitat. Poate că dacă era o medalie olimpică în joc am fi discutat altfel. Da, poate atunci aş fi exploatat situaţia în favoarea mea. El a fost însă câştigătorul de drept al cursei. A pus între noi o distanţă imposibil de recuperat şi merită felicitări pentru asta"
Ivan Fernandez Amaya, atlet spaniol
"Un om nu dispare niciodată definitiv din viaţa altuia, dacă a ştiut să semene lucruri plăcute în amintirea acestuia"
Ivan Fernandez Amaya, atlet spaniol
